Pe unde calcă pasul, se ridică
un cântec lin, ca foșnetul de brazi.
Suspină-n glod o tâmplă de vlădică,
S au, lung, tresare mâna unui cneaz.

Din orice sfânt răsare o troiță
și-un lan de grâu din pieptul unui dac.
E, poate, frunte grea de jupâniță
urciorul pus la cină în cerdac.

Când plugul se înfige dârz în brazde
un Strâmbă-Lemne spintecă în lut.
Dorm Feți-Frumoșii-n crini și din obraz de
Sânziene albe zarzări au crescut.

Ce ochi surâd în floarea de răsură?
Ce trup de fată tremură-n rogoz?
Pe unde treci, rădvanele trecură
la nunți și la botez de voievozi.

Pornește vânt prin trestii dunărene
să ducă duhul prințului-mrejer,
și-n seri adânci nu luna suie-alene
ci cușma basarabului, pe cer.

La denii, sub icoane bizantine
cu Precista, în zâmbet daurit,
îngenunchind alăturea de tine
se roagă Ștefan Vodă prea smerit...

Vino și ascultă veacurile Țării
cum trec pe drumuri, seara, după oi.
Ascultă, nu bat clopotele zării,
inima Țării cântă peste noi.

Ascultă, cu mioarele și cânii
baciul Mioriții suie colbăit.
Ascultă, – plânsă, ciutura fântânii
din fund de basme scoate veac topit.

Ascultă, ruga spusă la culcare
de pruncul tău, cu glas tremurător,
e-aceeași rugă limpede pe care
au spus-o cnejii în iatacul lor.

Privește, drumul ăsta scris în vreme
vine din morți, din doine pare tras –
și carul greu ce-n praful serii geme
e frate c-un bătrân iconostas.

Și-acest plaivaz, cu jocuri azurate,
cu care tu, poete, umbre țeși,
cu pragul mânăstirilor e frate
și cu baltagul aspru de plăieș.