De dimineață, starețul Silvestru
și-a potrivit dăsagii la mijloc,
s-a închinat din șea și, în buestru,
a pogorât de vale, la mitoc.

Ci fratele Ion, tânjind sub nuc,
I-a tremurat în lacrima privirii
pân' s-a tot dus, urmat ca un haiduc
de câinele lățos al mânăstirii.

Caprele pasc, cucernic, iarba vie...
Ion, pe brânci, își mângâie ușor
tuleiele bălaie din bărbie
și pleacă geană și oftează dor.

Se-afundă-n vale drumul spre mitoc.
O fi, de-acuma, starețul departe,
o fi ajuns la târg, la iarmaroc,
– cum a văzut și fratele-ntr-o carte –

cu vite și străini gătiți nemțește
și cu neguțători și cu dughene...
Oftează iar, și-o umbră albăstrește
și-i cade, fluturată, peste gene.

De patru ani n-a pogorât mai jos
de piatra ceea scrisă-n slovă rece
cu blestem greu: să viermuiască-n
os glezna muierii ce cutează-a trece.

Și la muiere cugetă Ion,
și o urăște, c-o urăsc și ei
și iconomu-Antim și Simion
și cuviosu-eclesiarh Andrei.

Dar dorul după târg flutură geană
și merge după stareț cu îndemn.
Ca-n vis îl vede: sfânt plecat din strană,
cum târguiește smirnă și-untdelemn,

și cum se-ntoarce, legănat, din zare,
pe drumul mânăstirii singuratic,
sub patrafirul cu mărgăritare
al serii, pe căluțul gânduratic...

Ion surâde. Și-n surâsul lui
părintele Silvestru lin se pierde
sub ramuri tămâiate de cățui,
dus ca un mag de un luceafăr verde,

și suie-ncet cărarea haiducească,
în timp ce ce-și varsă stelele fântâna,
iar luna se dă jos, călugărească,
să mi-o atingă starețul cu mâna.