Te-am văzut într-o băltoacă amară:
chip de mort, ochi de mort, mâini de mort.
Al meu ești tu, chip? A mea ești tu, gheară?
Chip de mort, ochi de mort, mâini de mort.
Cumplit mai arăți, arătare
de moarte care nu moare!
Parcă ți-a dezgropat o dihanie
putreziciunea dintr-un mormânt.
Și… urâtule, slutule, pocitanie
care-mi spui că eu sunt,
cum te-a sluțit temnița asta
nănulă, schiloadă!
Plozii-ar țipa de-ar fi să te vadă.
Și-ar întoarce capul nevasta.
Te-ar alunga vecinii cu bolovani,
pierdutule-n ani!
s-ar închide ferestre și uși,
dusule printre cei duși…
Mă-ngrozesc când îți văd în băltoacă
fața seacă, buimacă,
ochii stinși, de stafie
care tot moare și-nvie.
Al meu ești, chip? A mea ești, gheară?
Al meu ești tu, muget de fiară?
Te-aș spinteca de sus până jos,
stârv ticălos.
Te-aș rupe cu ghearele,
frângeți-aș soarele.
Te-aș face cu pulbere una,
stinge-ți-aș luna.
Cât te urăsc, nagodă hâdă!
Cât te urăsc, leșule slut!
Ș i totuși, chipul tău a știut să surâdă
cândva, sub un cer ne-nceput.
Și ochii de-atunci legănau crengi de tei
și-obrajii morții și-ai foamei
i-au sărutat buzele mamei,
i-au adormit șoaptele ei.
Și mâinile-acestea au fost de zăpadă
și s-au închinat lui Iisus,
și-au răsfirat părul iubitei mirosind a livadă
și zări au supus.
Și pieptul tău a zvâcnit altădată
și gura ta a cântat în trecut.
Și tu ai iubit și-ai urât,
tu care-ai fost altădată,
leșule putred, leșule slut,
pe care-acum te-aș strânge de gât.