De-un an întreg se-nvârte cu capsula-nchisoare
În jurul Terrei noastre, predominat de dorul
Întoarecerii la casa plină de flori și soare,
Dorind ca misiunea să își sfârșească zborul.

De-aceea, nopți de-a rândul, visează cum coboară
Și cum ai săi și alții cu drag îl felicită,
Cum radio și TV-uri ori presa cea flecară
I-nchină lungi elogii, iar soața-i fericită...

Dar dintre-atâtea vise, cel mai ciudat din toate,
Ba chiar trăznit, năstrușnic, de-a dreptul imposibil,
I-a apărut ca-n filme cu scene animate,
Unde Saturn, planeta, grăi cu glas teribil

Cerând ca Terra noastră să-i fie-a lui soție:
„Am splendide inele, spuse, și-s de fidelitate.
De-aceea vin spre tine, să-ți fiu aproape ție...”
Așa vorbi și-n dată porni spre ea departe.

„Mă vei strivi!” răspunse planeta noastră Terra.
„O, Doamne, nu-i permite, că mă înghite-ntreagă!
Deja îl văd că vine și-i văd aproape sfera.
Oprește-i, Doamne, zborul și fă-l să mă-nțeleagă!...”

Atunci, pe loc, un înger veni și calm îi spuse:
„Ți l-am oprit. Dar iată, ți-am pus patru inele,
Căci soțul tău e Timpul. Saturn mi se supuse
Porunca fiind divină...Tu știi ce-nseamnă ele?

Nicicum vreun om vreodată nu poate să le vadă,
Doar ție, biată Terra, ți-e dat a le distinge,
Ca și Saturn, purta-vei inele de corvoadă
Și-s toate colorate, nicicum nu se vor stinge.

Primul inel e roșu, din toate-i cel mai mare
Și-i tot numai din sânge vărsat în mii războaie
De la-nceputul lumii. Te strânge și te doare.
Căci e-o rușine-n cosmos, crescută-n largi șuvoaie.

Al doilea, tot, e negru și-i doliul care-l poartă
Chiar Dumnezeu când vede că rata crimei crește...
Al treilea-i cerc albastru; el e-a speranței poartă.
Al patrulea, cel verde, e-al vieții, dar... descrește.”

Când s-a trezit din visul cu-atâtea înțelesuri,
Astronautul nostru-și vorbi doar pentru sine:
„De fapt, pot să mai stau... Se-aprobă-orice demersuri...
Nu mă grăbesc că parcă aici sus e mai bine!...”

Glen Ellyn, USA - 23 febr. 2020