Se retrăgeau trupe. Renii
cărau muniţia ce nu îmbrâncise
niciun duşman, slujind doar drept
zaruri în bătăliile fără oase roşii pe
care, glumeţi din fire,
brazii le aruncau în minţile
soldaţilor din singurătatea
animalelor ucide de
cete lipsite de mituri.

Puştile se îndreptaseră spre
deşerturile în care se va naşte
viitorul Genghis-Han,
spionând capacitatea nisipurilor
plictisite de a creea hoardele
extaziate care, nu se ştie când,
vor lipsi de măduvă
conceptul de Apocalipsă.

Dar noi ajunseserăm deja
prin preajma gheţarilor, unde
versurile tuturor stărilor
se găsesc monoton de reci şi eterne,
sensurile lor fiind atât de concrete
după ce-au fost transformate în
banchize copilăroase,
încât nici ca oglinzi credincioase
nu ne mai pot servi.

Mergem tot înainte, să ştii că
Nordul nu este deloc un vizitiu
ce ar trebuie să ne ofere drept cadou
nişte kilometrii calculaţi,
aşa că trebuie să murdărim cât mai
mistic, cât mai retoric banchizele
cu noroiul adus de
încălţămintea noastră din pădurile
în care dragostea nu s-a putut naşte,
obligând gheaţa să ne arate viaţa pe
care a închis-o în aceasta atunci când,
nici ea nu mai ştie când,
a zărit pentru prima dată
oameni ţinându-şi mâinile departe
de piept.

Iar viaţa asta abia eliberată,
văzându-ne atât de timizi şi lipsiţi
de un Ev Mediu,
ne va înzestra cu nişte coliere din
oase de mamut sau rinocer,
pentru ca, odată ajunşi la Polul Nord,
să putem măcar să ne lăudăm că
drumul nostru comun,
la fel ca orice iubire de început de
toamnă,
nu poate să trăiască fără luptele din
care arta trebuie să
coboare, precum un înger gri, din
sângele a tot ce se află între noi.