Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții -
Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:
Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,
Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.

Ei ne-au 'nălțat spre soare, ne-au preaiubit năvalnic;
Le-am fost tezaur unic, iubirea lor de foc.
Le-am fost extazul vieții și rodul cel mai falnic;
Prin jertfa lor tăcută ne-au stins dureri pe loc...

Treptat, îmbătrâniră și le-a slăbit puterea,
Iar noi rapid crescurăm sub grija lor mereu,
Căci lângă ei alături, le-am fost toată averea
Și să fim demni în viață, trăiau trudind din greu.

Îngăduiți acuma - deși târziu survine -
Să le-nălțăm în suflet temple de Everest
Și urmelor lăsate prin amintiri divine,
Să le-nchinăm mari ode și-un imn suprem, celest!

Nici nu găsim cuvinte de mulțumiri totale,
Oricât am vrea, limbajul ne este mult prea mic
Să le descriem jertfa, căci orice osanale
Nu pot s-o egaleze nicicând și niciun pic...

De-aceea, mari datornici, solemn, dăm declarații
Să fim cu fiii noștri la fel de mari eroi
Precum ne-au fost părinții. Și-atunci lungi generații
Ne-ar imita exemplul, fiind ca ei, ca noi!

Glen Ellyn, 21 febr. 2020