Zvârlit de ape, putrezea în stuf,
răscopt dogorii crâncene din slavă.
Sub muște verzi, duhoare și otravă
vărsa din ticălosul lui burduf.

Greu ne robea priveliștea grozavă,
nu lăcrima o frunză din zăduf...
Tu suspinai și-un tremur de zuluf
se întrista pe tâmpla ta suavă.

Te-ai aruncat de gâtul meu. Plângeai.
Te-am strâns la piept și gura ta de floare
m-a-nmiresmat cu clipa ei de rai.

Și, beți, pierduți în sfânta sărutare,
ne scufundam iubirii fără grai,
uitând cum moartea zumzăie sub soare.