şi-atunci venise ea
grăsuţă frumuşică vie
pocnise un colţ prea abrupt
cu marginea unei andrele
cu-o vorbă pestriţă catifelată
mutase camera veche vreo 2-3 mobile
centrul privirii spre răsărit

astupase – spunea gura lumii –
groapa celor de moarte păcate

ce-i drept mai chicoteau dracii
de te lua cu gol la stomac
o nelinişte dintr-acelea că musai
totul se va prăbuşi

şi oamenii se făceau lighioane
schimonoseau chipul Domnului
uitând de iubirea aproapelui

dar ea!

amintirea copiilor desculţi aşa de orfani
o incrustase spre luare-aminte într-o icoană
şi peretele orb atâtea veşnicii strălucise

de nestăvilit îşi ascunsese plânsul marea iubire
într-o corabie de note alunecoase
îşi cârmuise privitorii spre fereastra minusculă
dând spre pajiştea cu muşetel şi coada-şoricelului

[vezi, nici nu venise primăvara
şi minunea aceea se împrăştia
pe căi nevăzute
simţite poate doar
prin sfiiciunea inimii]

scosese de la naftalină mireasma casei
gustul cald al tuturor iernilor
făcuse bunică – bunic mamă şi tată
puzderie de copaci… puzderie de copii

le spusese:
când se coc cireşele staţi în mijlocul lor
ca nişte fii risipitori întorcându-se
hrăniţi-vă cu lumina soarelui intrată în ele
faceţi loc mic în bătătură mare împrejmuiţi-l cu dragoste
cântaţi când simţiţi sugrumare
purtaţi bluze în multe culori şi batiste parfumate
daţi florilor zăpada cu tandreţe la o parte
cât să vă acopere desăvârşit Rana