noaptea
ca un cântec de leagăn
întunecă ochii casei
îi închide încet peste ora în care
nu se întâmplă nimic

noaptea desface grăbită cercul în care anii se adună
trântește globul de sticlă pe parchet
ca zăpada Crăciunului să cunoască
toată viața noastră viscolită
de oameni nedrepți și de vameși
de fauni, călăi și irozi singuri și seci

sufletul casei primește vântul blând de început de lume
răscolind zăpada și cântând
cu glasul stranei la Heruvic

ochi grei de vise trimise printre gene
se deschid cum se deschide câmpia primăvara
ca inima când altă inimă curată se arată.