spunea o poetesă engleză că un cuvînt de exemplu verde
vorbește despre viață dar nu spune nimic despre dragoste.
eu sunt convins că nu e așa, de pildă o roșie,
o simplă pătlăgică poate spune atît de mult
despre iubire încît la un moment dat
se poate confunda cu ea.

îmi aduc aminte de asta cînd mă gîndesc la tine.
la faptul că poate ți-ai fi dorit atunci să plouă,
nu să fie soare, soarele care trădează perfect
emoția, nu o poate ascunde. sunt sigur că dragostea nu e
acel elefant care ți se pune pe piept după ce a plecat.
dragostea e o roșie de kent, o simplă pătlăgică crescută
în ținutul în care ea s-a născut.

văd momentul în care acel gentleman în vîrstă,
încă arătînd bine, dezorientat între legume, caută
un anumit sortiment de roșii. te văd și pe tine,
binevoitoare, oferindu-i sprijinul, arătîndu-i ce caută.
îi văd ochii triști, umezi, încărcați cu durere și dragoste.
îi văd lumina pe care merge ca un echilibrist desăvîrșit
cînd spune că s-au iubit atît de mult încît lumea părea
doar un ghem de aruncat la pisică.

și acum nu mă mai cunoaște, nu mă mai recunoaște,
spune el, are alzheimer și e internată într-o clinică.
merg zilnic să o văd și un lanț de drujbă îmi străbate
pieptul cînd văd că nu-mi mai știe numele
nu-mi mai știe chipul, atingerile. dar îi duc
cîteva roșii de kent, locul unde s-a născut și a copilărit
și o bucurie fără seamăn îi apare pe față.
din lumina asta trăiesc. acum să îmi spuneți voi
dacă o roșie nu poate vorbi cu adevărat despre dragoste.