Ciuntit mi-e visul fără tine, când tonul tău de mandolină
M-a descântat pe o corolă în nopțile cu lună plină,
Mi-a dăruit din constelații, luciri și taine neștiute,
Și m-a sculptat în basm naiv prin valsul frunzelor pierdute.

Ce nor mi-ai fost de urlă viața când epilogul poartă vina
Că a lăsat înspre finaluri ca viclenia să ia cina?
Din ce bujor mi-ai dat parfumul ce-a răspândit în jur frivol
De nu m-am bucurat căci roua l-a sărutat lăsându-l gol?

Când rațiunea, - ah! lucida - mă prevenea: ”Amoru-i iadul,
Ce te aruncă-n vâlvătaie iar dracu-ți este camaradul…”
M-am tulburat ca toamna iernii și am răspuns cu ignorare,
Și m-am întors spre Raiul meu, un Rai mereu în renovare…