Psyche avea, probabil, dreptate, când spunea
Că
Uneori, gândurile sunt lanțuri
Din care
Trebuie să
Scoți, nevătămată, inima
Și să le lași să lucreze;
Mintea! ...Mintea!

Cândva credeam că dragostea este o pasăre între doi oameni,
Totul este o mare durere și un bonus pentru oasele mele, care s-au înecat;
Îmi spuneam că inima, cu aripa ei, a bărbatului nevinovat, este ușoară, cu pene,
Iluzii
Cât un fel de strigoi de sub lampa ce pâlpâie, încă,
M-a ucis, cu aripa lui, și, acum, nu mai cred;
Lampioanele sunt, toate, aprinse, între nord și sud există doar o lumină de lampă
Și mult praf;
Pentru că ea nu mai crede în dragoste
Și oasele ei sunt moi
Aproape casante;
Negura a intrat în baracă;
Lămpile luminează, toate, conștiința femeii,
M-a trezit bine, și m-a săpunit, căci dragoste nu există pe nicăieri
Dar femeia, cu aripa ei, umple cu narcise lacul în care m-am înecat
Pentru că m-am înșelat, am pornit apa de la duș, era dulce, avea gust de caise și de sânge
Până când m-am despărțit de bărbat;
În cadă, sub apa care încă ar fi curs,
Florile au murit de mult, și narcisele nu mai sunt,
Pentru că așa este floarea, nu există, din spuma sângelui meu nu poate crește o floare.
Este doar apa care curge nevinovată
În timp ce pumnalele cad
Cu zgomot
În apă;
Îți iei
De la supermarket kilogramul de pește și te îneci cu el, cu argintul din el,
Este o vreme de piersică, parcă ninsoarea miroase a piersici și ți-e milă pentru peștele pe care
L-ai salvat
Îți înoată, undeva, drept în inimă, și te bucuri
Nu mai poți;
Iar
Pentru caise și piersici,
Soarele lăsa o umbră ciudată și neagră, peste livadă, în vara de acum zece ani
Coșurile de răchită sunt pline, pe undeva, de flori și de dragoste,
Și eram frumoasă, ca floarea,
Cineva
a dat drumul la duș, și apa curge, întruna,


Cândva, credeam că dragostea este ca păsările, că este nemuritoare,
În cadă, sub apa care încă ar fi curs, narcisele nu mai sunt
Și pădurile sunt pline de trubaduri
Care își pregătesc ghitarele pentru focul cel mare;
E mai bine să fii devorat de un vierme,
Totuși, mie să îmi dați drumul pe-o luntre măruntă, ca să uit, ca un înger, de felul ritualului;
În focul pe care l-au aprins ei, m-am ascuns, pentru că apă nu mai e pe nicăieri
Ca să îmi spele din plâns, ca să mi-l săpunească bine,
Unde este luntrea mea?, te întreb și te strig
Unde este, mamă, luntrea mea? Și unde este lumea care mi-a pregătit-o Dumnezeu?
Am găsit, din nou, apă, m-am dus înspre crengile care acopereau barca,
Eram goală la trup, nu mai așteptam pe absolut nimeni,
De pe mal, ovaționau pentru că învinsesem
Urmau să arunce săgeata cu foc
Și să se isprăvească;
Tremuram,
Și am
Strigat
Către maluri:
Cândva credeam că dragostea este o pasăre între doi oameni...
”Aș fi vrut, un ceai fierbinte, ca să îmi încălzească, un pic, inima!”
În apă,
a căzut doar
o pană foarte albă
Cândva credeam că dragostea este o pasăre între doi oameni!

Și nu știu de ce, acolo, în mijlocul morții, săgeata aceea...
apoi
zăpada, și focul ei alb, m-au acoperit.