fără culoare
nu am melancolia materiei
desfac ziua și inima cu un fulger de apă îmblânzitoare
călătoresc la negru pe urmele amintirilor
răzuindu-mă formei
dansez ușor pe buza abisului
gândindu-mă la toți cei îngropați în mine incomplet
în balamaua memoriei
ruginește timpul
așteptând tăcerea ca o perlă a mării să infuzeze sângele

nu mi-am învățat propriile degete
să apuce plusvaloarea
luminii
fără să moară-nsetate
potir de inimă fracturată revarsă iluzia eului
și eu plâng zborului aripa nearsă
oglinda nimănui lasă umbră
ca un zâmbet

duh în aval
deschid poarta misterului

mă scufund uitând să cer viză