plângeam după lucrurile pe care mi le-a luat
copilăria
atunci când iubirea devenise matură
nimeni nu putea să intre firii
în voie
cădeau ninsori din crăpăturile unei
minți nesăbuite
bolnav era soarele
nu eu
cel care te sărutam fără pic de respect
din tălpi până în creștet fante
lăptoase
făceau hainele să se electrizeze
la auzul galbenei gutui ce ne încălzea respirațiile
îl auzeam pe diavol îmbătrânind sub pomul de iarnă
fără verde
prin gardul de palme ridicate spre steaua din centru
cu fecioara și pruncul
un iepure sărea peste bălțile formate
de mineralele cerului
răsturnat
Dumnezeu mi-a zis
să nu intru