oamenii aceia se apropiaseră
suspect de mult

purtau cântece
în loc de arme
cântece şi lumină de brazi

în îmbrăţişarea zăpezii
trupurile acelea halucinant contorsionate
ducând suflete grele
se desprinseseră ca dintr-o cămaşă a forţei
pentru a proba altceva
îşi depăşiseră limitele

zâmbetul colectiv invadase cerul
şi noaptea devenise deodată
teritoriul paşnic dintre viaţă şi moarte
locul acela unde n-ar fi pregetat
să se arate ziua-n amiaza mare
câţiva pitici şi-o crăiasă-a zăpezii

se priveau… se tot priveau…
căutând parcă să-şi certifice realitatea
fericirea incredibilă pe care, da!, aveau sarcina
să o trăiască

se apropiaseră…

încercaseră probabil
să-şi domesticească înclinaţiile morbide
erele nesfârşite de barbarie împotriva lor înşişi
soldate inevitabil cu degradarea adn-ului

avuseseră poate privilegiul rar
de a-şi descoperi sensul... identitatea

şi-atunci…
au făcut schimb de culori de sunete de vise
şi-au simţit inimile bătând aşa de aproape
şi-au ghicit unul altuia dumnezeul singurătăţile
au compus un poem l-au semnat laolaltă
când steaua călăuzea magii spre o lume mai bună

era noaptea Crăciunului…