Tot mai rar, prin mahalale desfundate,
primăvara, trec țigani ursari,
cu obrajii arși de zări înveninate,
cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri
urșii mohorâți și pădureți.
Parcă duc pădurile de lanțuri,
parcă duc mormane de tristeți.

Clătinându-se din șolduri roșcovane,
fiarele, cu părul răsculat,
mormăie în lanț zbârlite stane,
blocuri mari de munte sfărâmat.

Cu văzduh și cu burhaie pe spinare,
mirosind adânc a cer salin,
tristele jivine călătoare
vin din basm, din veac,
– de unde vin?

Sună darabane vechi de piele
și-ncet urșii – namile de fum –
se ridică legănați pe labe grele
și se surpă-n pulberea din drum.

Și cum, prăbușiți, își sug alene
labele murdare de pământ,
zace-n praful uliții și geme
răzvrătirea muntelui înfrânt...

Arși de vânturi, supți de zări amare,
trec ursarii cu jivine, tot mai rar,
și cu ei te pierzi și tu în zare,
suflete, bătrânule ursar.