Poate-or fi fost arhangheli. Orice cracă
un paloș care lumile despică.
Robiți de zbor, cu cerul încă-n chică,
de veacuri cu osânda lor se-mpacă.

De veacuri aripi mari nu-și mai ridică
nici pașii lor de flăcări nu mai pleacă,
și săbiile, stinse-afar' din teacă,
sunt leagăn pentru sturz și rândunică.

Supuși, primesc în scorburi și tăunii
și șarpele cu pândă pururi trează
și tiflele, pe creștet, ale lunii...

Iar când securea cade și-l retează,
bătrânii-arhangheli priponiți în funii
cu brațe largi o binecuvântează.