Sus, pe dealurile Cernii,
unde crește firul ierbii,
sar doi cerbi ca neaua iernii.
Și pe unde zburdă cerbii
plânge sufletu-n vecernii.

Cerbii vor văzduh să soarbă,
sufletul jinduie-n iarbă.
Cerbii ling lumina toată,
sufletul în vale cată
către Cerna-ntunecată,
cea cu apa blestemată,
cu venin amestecată.

– Cerbilor ca neaua iernii,
ce vreți voi dealul Cernii?
– Iacă bem roua lucernii,
și-om mai vrea de-aici din plai
să intrăm la Domnu-n rai.
Să intrăm pe poarta mare
unde-s stele și izvoare,
ca să-i paștem stelele
limpezi ca minunile
și să-i bem izvoarele
reci ca veșniciile...

– Suflete din plaiul ierbii,
tu ce vrei pe culmea Cernii?

Sufletul tace și cată
către Cerna-ntunecată
cu venin amestecată.

– Suflete din culmea Cernii,
nu vrei stele cum vor cerbii?
Nu vrei să-mpingi porțile
ca să bei izvoarele
reci ca veșniciile,
limpezi ca tăriile?

Sufletul plânge și cată
tot spre Cerna-ntunecată
cea cu apa blestemată:
– Nu văd poartă, nu văd ușă,
văd doar apa de cenușă.
Nu văd stele, nu văd poartă,
văd doar apa-nveninată...