Doar țapii negri urcă. Pe sub bolți
caprelor noastre nu le-auzi tilinca.
Desculț de sui, îți crapă talpa-n colți,
opinci de pui, se spintecă opinca.

Mâna se taie-n fierăstrău de stâncă
și zuruie pietrișul roșcovan.
Ci grota doarme fumegând adâncă
și neagră ca o burtă de cazan.

Se îmbulzesc afară jepii mari
în care, seara, liliecii cad.
Copiii cred că-i grotă de tâlhari,
că-nfige cărăruie până-n iad.

Pe unde nu albește raza lunii
aleargă zboruri negre și adânci.

În zile lungi de pomină, străbunii
se cățărau în gerul ei pe brânci.

În piei de urs, țineau aici soborul,
orbecăiți de haitele dușmane...
Azi, bâjbâind în bezna ei, piciorul
se-mpiedică de tigve și ciolane.

Ci nu știu care mână de voinic,
de iconar, de cuvios părinte,
vopsi pe zid, în fund, un mucenic
și l-a stropit cu aur pe vestminte.

Că dacă-ai vrea prin pietre să te duci,
ar fi să-ngenunchezi în taină mare,
căzând cum arde sfântul: verde soare,
în negura cu sloiuri și năluci.