Cu o trecere anevoioasă
am sărit stavila pe care ai pus-o la prima întâlnire
umbra ti-a rămas în urmă, dar nu s-a pierdut
mi s-a părut inacceptabil, dar cu timpul m-am obișnuit
să mă hrănesc fără obsesii
am fost încrezător în forța cuvântului
și în fiecare zi l-am dăruit cu sufletul în palmă.

Poezia lui a devenit dragoste adevărată,
tu l-ai mângâiat cu surâsul diafan al iubirii
și el înflorea în tine mărinimia
de care am rămas cotropit.

Îți place să crezi că-ți aparțin cu trup și suflet
la care nu m-am împotrivit
ci mai degrabă am udat la rădăcini,
copacul a început să crească.

Când copacul era înalt și făcea umbră
Am stat amândoi să odihnim în cipele de meditație
și am rămas cu obișnuința pietrificată.

Acum nu mai pot întoarce timpul,
dar nici nu am a mă plânge,
viitorul oricum ar fi
are pentru amândoi același curs neștiut
și se stinge ca o lumânare de ceară.