Din cătunele răzlețe unde-și caină sărăcia
Suflete îngemănate cu uitarea, veșnicia,
Astăzi ies pe ulicioare cu speranțele trezite,
Să voteze mitomanii, inimi reci și putrezite.


Și-n orașe-i forfoteală, năzuind câte și-n stele…
Vor să scoată gheara-nfiptă din grumazul țării mele,
Iar corupții și viclenii - mulți ca în epidemie -
Să ajungă după gratii, fără autonomie.


Au mai cârmuit și alții, au promis în propagande,
Și-au furat avutul țării, mână-n mână și în bande,
Au călcat pe pieptul sacru care șade-n agonie,
Și-o deplâng…și iar îmi vine să îi mușc în ironie.


Pân* se pun pe jilțul țării, toți promit și nori și vântul,
Fără jenă și sfială…apoi „sus”, uită cuvântul,
Ne privesc din vârful „scării” cum ne zvârcolim în lipsuri,
Și rămân în neclintire parcă-s gletuiți în gipsuri.


Îi mustrăm în neputință, nu roșesc că nu au jenă,
Și nu-și pleacă fruntea hoață, că nu au sânge în venă,
Ci un jind de lăcomie să prădeze țara dragă,
Parc-ar vrea și succesorii, inima să îi extragă…


Îmi ajut țara cum pot, nu mă tolănesc pasivă,
Și mă duc - sperând - la vot, făr* să cred în „măști”, naivă…