„Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt.”
și degetele mele de copil frământau lutul. în van. păpușile mele crăpau
sfărâmându-se la prima clătinare a credinței și la prima boare
iar lacrimile mele adânceau neputința și moartea

apoi degetele mele au prins a desluși gânduri silabisind
și zilnic făceam transfuzii sibilinice buchisind
dar cuvintele-și luau zborul, roi de albine în căutarea sufletului
și ochii mei se scurgeau tăcuți în noaptea uitării

Dumnezeu e un Domn al iubirii, al dăruirii, al uitării și-al iertării
eu nu-s decât un om. ceea ce primesc nu pot dărui, ceea ce-mi doresc nu primesc
memoria mea selectivă mă scoate de pe făgașul uitării plin de iubire
iar iertarea mea e doar o poveste. un ram desprins, uscat și aruncat în valuri