Eu ți-am mai scris măicuță dragă, pe mirosuri ce-ți aparțin,
Pe-un colț de pâine din cuptoare, pe un ștergar, pe-un spic... puțin,
Da nu mă vezi că-n vânt, pădurea și-a risipit frunzișul tot,
Și tu mă strigi stârnind ecouri, și aș veni, da nu mai pot.

Am gleznele zidite-n luturi care mă țin, mă strâng și dor,
Și simt miros de mere coapte și de gutui…și-aș vrea să zbor,
Da aripile-mi sunt furate, ba nu, le-am dat cu împrumut
Cuiva care s-a dus departe, și când le-a smult, mult m-a durut!

Îți scriu din nou măicuță bună, pe tivul toamnei ruginii,
Și când te-ai duce spre ponoare, spre arături, sau printre vii,
Citește…să citești măicuță să vezi ce chin m-a perpelit,
Când tu, cu mirosul de mamă, m-ai tot strigat, și n-am venit…

Da poate vin…mă smulg din luturi și m-oi spăla pe prispa ta,
Acolo unde o fetiță cu ochi de cer, râdea, zburda,
Și își ținea o mână mică pe două pete din cireș,
Și-și legăna o păpușică și o culca pe sub măceș.

Acu îți scriu la o răscruce că nu mai știu pe un* s-o iau,
Fă-mi semne, mamă, că o cruce mă închircește și nu vreau,
Te văd și vin, îți leg năframa ce ți-a căzut de-ngrijorare,
Și îți absorb mireasma dulce a pâinii calde din cuptoare.

N-o să-ți mai scriu…te voi picta și-oi sta cu tine să n-am teamă,
Statornică, și-n alte lumi, cu capu-n poala ta de mamă…