ieșim din noapte la lumină, primele palme, primul țipăt
și apoi totul se scurge monoton către final
septembrie prima zi de școală
octombrie cu ploile lui, noiembrie friguros
decembrie e luna luminoasă când cerurile se deschid
și ne umplu brațele cu dulciuri și cadouri și colinde și festin
apoi anul se dă peste cap și reluăm ciclul ce trece prin iarnă, primăvară și vară
ne agățăm de amotimpuri pentru că zilele nu mai sunt suficiente
câte o carte, multe tăceri, amintiri exfoliate, suflet tot mai gol
canale de știri, filme, surogaturi,
o existența mecanică
repetitivă
cenușie
momente când filmul se rupe
viața sare la bătaie dar moartea își apără dreptul câștigat
o ultimă privire căzută în adânc, o ultimă răsuflare, un ultim sunet
the end.
privind din afară constați că scenariul e prost croit
regizorul dă vina pe amnezie și plictis
și viața pare scoasă din context
dar totuși, sfârșitul este o constantă universală
și te repliezi, devii energie pură
și te îndepărtezi de locul și timpul agonizant
libertate, cuvântul magic
ce te îmbracă și te poartă departe
de tot, de toate, de tină