să iubești până la limita de rupere, să tragi, să tot tragi
dar ea inima să nu cedeze, să nu se rupă nicicum
ci din contră, să bată tot mai tare
de parcă nimic pe lume nu i-ar umbri bătăile

să te apleci peste ghizdurile vieții și să strigi către apa viselor
ahoeeeee… și de undeva de jos să ți se întoarcă strigătul
mai mult ca un ecou ostenit de drum
doar ca să te-încredințeze că mai ai multe vise de trăit

și când închizi ochii, soarele să-și arate ardoarea
ca-n prima zi, ca-n primul sărut,
ca-n prima iubire, ca-n primul suspin
și să răsufli ușurat că soarele nu a asfințit.

e tot înăuntru arzând, scrumind. iubind…