Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roșii
și
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
și neînțelese;

Iar noaptea era clară și frumoasă, ca petalele care ne acopereau
și cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!!asurzeau semafoarele și porumbeii
De ce nu porți ochelari, altfel, nu o să vezi toate mașinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creșteau de undeva dintre luminișuri și dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâița femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ț-ă-d-e-m-u-l-t
un poștaș prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate și timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
și
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe feciorițe la dreapta Tatălui, și multe erori.

Pe stradă trecea o mașină, pe la ora 5 dimineața,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben și negru
!multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate și rozacee;

De ce să fie nevoie de mașini și de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcați de mașini și de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii și câinii stradali, și unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
și luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească și o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toți soldații de plumb și păpușile galbene din mâini,
și le aruncam după Dumnezeu:
Unde ești, Părinte,
unde îmi e tinerețea și vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, și de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineața,
din viața trecută,
poate doar am visat acele petale,
și nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
și noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora șase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraș, cu ochi căprui, ațintiți.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile și să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 și începeau lucrul la 7 dimineața
de ce nu pot și eu, soarta ține spre mine
un cuțitaș
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare și strașnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, și pe Gelu,
și pe Mirela, o știu
ne privesc castanele și frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore și de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineața,
ziua bună începe cu o mașină leneșă, de care te lovești, fără să vrei și fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, și un basm care nu se mai sfârșește
în strașnica neiertare,

care ne cuprinde pe toți.