Şedeam tolăniţi pe
trifoiul care poate ne-a
lăsat multe autografe în
plasma sângelui ce nu ne
iubeşte, ci doar ne apără
de tupeul de a ne creea
propriul nostru Sistem
Solar;
priveam norii, iar senzaţiile
noastre căutau cărciuma
perfectă, falansteriană,
ceva care să semene cu un
muzeu căruia, din fericire, îi
lipseşte o latură sau
chiar mai multe.

Dintr-odată, norii ne apăreau
precum nişte continente în
galop, o derivă a
pământului prăpădit ce-şi face
plimbarea după nişte legi pe care
nu le înţelege decât nescrise,
injectate în măduva lui cerşetoare
cu toată senilitatea şi greaţa posibile,
tărâmuri nebune ce plutesc
escortate de oceane pe care nu le
vedeam atunci, dar care ne pipăiau
ţesuturile şi ne bântuie astăzi printre
scheletele vreunei fericiri.

Iar noi ne imaginam că pe acele mase
de ţărână sunt fie tătari reînviaţi, fie
sclavi ai lui Spartacus ce încă fug de omenire
cu crucea în spate, bătându-ne apoi
gândul că s-ar putea să fie chiar urmaşii
noştri ce ne privesc de acolo ca pe nişte
puncte ce, sărmanele,
pot fi confundate foarte cinic
cu matematica ce se uită lesne,
condamnându-ne în continuare să ne
înghesuim la cinema şi să inventăm
permanent specii de
mâncare
bună de expus şi la pinacotecă.

Desigur, ne lăsam în cele din urmă
păgubaşi, admiţând cu un surâs
amputat pe faţă că nu ştim ce e acolo
sus, că nici cei de deasupra nu ne-au
vrut cândva binele, rămânând doar
spaima ca nu cumva aceştia să dorească
a se coborî pe Pământ şi a se transforma
în lianele prelucrate chimic ce ne vor
însoţi pretutindeni şi se vor amesteca
între moleculele traiului nostru de pe o
zi pe alta,

prefăcându-ne pielea din podoabă
aerată în scut ce trebuie să strălucească
la orice oră şi cât mai zgomotos,
învăţându-ne cu un surâs şi mai amputat
faptul că stratul de ozon poate împrumuta
acidul din oase şi
glucoza din minele umanităţii,
chiar dacă îşi păstrează
numele pe care nimeni nu e în stare
să-l poată despărţi în silabe.