Ai început să nu mă înţelegi,
iar eu să nu te-aud şi nu ne doare
decât în coate despre fiecare
bucată-a judecăţilor întregi.

Suntem, pe rând, olimpici şi betegi
şi puşi, alternativ, sub acuzare,
ai început să nu mă înţelegi,
iar eu să nu te-aud şi nu ne doare.

Îţi scriu şi-mi scrii în tablele de legi
nescrise, de pe muntele de sare,
cu ochii-n lacrimi dese, doi pribegi
orbiți, de-acum, privind în depărtare,

ai început să nu mă înţelegi.



Ce-aş face dacă aş fi preşedinte?! (A.N. - autor necunoscut)

Ieri seară, mergând prin Iaşul adoptiv, lângă chioşcul cu ziare de la Policlinica Sf. Spiridon, pe trotuar, am găsit o foaie de hârtie format A4 (model studenţesc dictando, pare a fi o filă de jurnal), acoperită faţă/verso cu un scris îngrijit, de pix albastru cu gel. Gândind că e un păcat pierderea acestui document de către cel care l-a conceput, am purces la postarea sa în virtual, tocmai în speranţa ca posesorul său de drept îl va recunoaşte, având astfel şansa recuperării lui. Textul respectiv este prezentat în continuare:

18.10.2019 - Ce-aş face dacă aş fi preşedinte?!
Toată ziua de ieri mi-am bătut capul cu tema de acasă. Doamna profesoară ne-a pus să scriem o compunere de o pagină cu titlul ”Ce aş face dacă aş fi preşedinte?”.
Prima dată l-am întrebat pe taică-meu, care îşi citea tacticos ziarul, după ora de masă:
- Ce-ai face măi, tată, dacă ai fi preşedinte, ca să trăim bine? Uite, aşa temă am primit azi... S-a oprit din citit, şi-a ridicat ochelarii pe frunte şi mi-a spus, cu importanţă: - Păi întâi şi întâi aş da salarii mai mari profesorilor, ca să nu îţi mai dea teme din astea tâmpite. Nu râde! Serios, sunt nişte oameni nedreptăţiţi, iar nedreptăţile produc alte nedreptăţi. Apoi, aş da salarii mai mari poliţiştilor. De ce, am explicat anterior. Apoi, aş da salarii mai mari funcţionarilor, care... – Păi s-au dat deja… Și nici nu merge, că nu eşti prim-ministru. - Ba da, sunt mult mai mult decât atât! A început să strige şi am plecat repede din cameră. Rânjea fix, ca Marţafoi, omu` de paie din grădină. Semn rău.
În uşa bucătăriei, mama m-a prins şi mi-a îndesat gura cu o plăcintă. - Unde fugi, copile, aşa nemâncat? - Ba sunt mâncat, mamă. Habar n-am cum să fac tema pentru mâine. Trebuie să scriu o compunere cu titlul ”Ce aş face dacă aş fi preşedinte”. Ce ai scrie în locul meu? - Că aş da mâncare pe gratis, la toată lumea. Aş înfiinţa nişte cantine uriaşe, nişte spălătorii imense, aş premia inventatorii care ar asigura curăţenia automată a străzilor, a caselor, a oamenilor... - Nu ai cum, mamă, nu eşti prim-ministru! - Şi ce dacă...Sunt mai mult decât atât! Când se înfurie, mama e periculoasă. Nu ştiu cum era înainte, dar cred că tot aşa, că tata, uneori, când stau ei de vorbă şi se privesc în ochi, oftează şi îşi dă cu ziarul peste frunte: - Mare noroc aş fi avut de nu erai aşa „periculoasă” când te-am văzut prima dată! Cu multă putere de convingere, „periculoasa” a pus mâna pe mop. Semn rău şi ăsta. Am părăsit cu viteză tăriceană bucătăria.
În hol, salvarea mea dintotdeauna, bunicul. Tare ca piatra, făcuse Canalul. De scurgere, de la casă, până la şanţul de lângă gard, că ploua mărunt şi des, cu picături chinezeşti. Aşa ne spunea: „Canalul, cu C mare, măi copii, uite câtă apă e pe el, parcă ar fi Dunăre-Marea Neagră... Ce-ar mai merge o reclamă la Emag…”. După ce a lăsat cazmaua lângă perete, m-a văzut: - Ce face mânzul lu` tataia? Ce-are el ochii aşa trişti, ca o păsăruică în colivie? I-am spus tărăşenia cu tema şi i-am povestit despre conflictele incipiente lăsate în urmă. - Tu ce ai face, tataie? - Eu aş mări... - Să nu-mi spui că ai mări pensiile, te rog! - ...groapile din cimitir, băiete, că nu mai încape oamenii, stă inconfundabil. - Inconfortabil. Păi cum să le mai măreşti, dacă nu mai e loc, nu mai e teren? - Le măresc pe verticală, să stea oamenii ca la bloc, foietaj. - Foietaj e la prăjitură, nu la bloc. - Ba nu, la prăşitură e adâncime. - Nu la prăşitură... - Ba da! Am plecat repede, în cameră. Bunicul pusese iar mâna pe cazma. Semn rău, iar.

M-am culcat cu tema nefăcută. Spre dimineaţă, am avut un vis ciudat. Se făcea că eram preşedinte şi mă trezea o voce caldă, de la televizoarele mele. După ce mâncam şi beam bine, îmi aruncam paltonul înainte, luam geaca roșie și plecam la birou dus de niște sfori din spate, să nu cad. Toată lumea se strângea în jurul meu, ca la urs, strigând ceva de o ciumă roșie. Ajuns la Motroceni, minune, se învârteau toți pe lângă mine şi mă servea o fată mare și faină, Modruța. Atunci când băteam din palme se activa automat, venea în faţa mea, îngenunchea şi spunea: - Am ajuns, haștag poc-poc (mi-am dat seama că zgomotul ăsta era un defect de fabricaţie)! Servesc preşedintele! Orice îi ceream, îmi aducea. Parcă eram Aladin, cel cu Vampa Fermecată. Vampa sau Lampa? Nu mai ştiu, o să caut mai târziu, pe google. În fine... Voiam o casă, o aveam, la cheie, cu 3 nivele. Voiam 6 case, la fel. Voiam să-l închid pe unul la DeBaRa, mi-l trimitea legat de mâini și de gură pe Pictor Monta, obraznic şi umflăţel. Apoi pe unul Mică Șandolină. Voiam guvernul meu, îl aveam, la foc automat. Îi dădeam un șut în fund Modruței și ea făcea un pas înainte. Şi era bine. Până mă plictiseam şi-l luam la leapşă pe unu cu mustaţă de şmecher, Mragnea, care mă supăra, că îmi zicea Wuie Merner și dispărea. Voiam să strâng de gât pe cineva cu papion de profesor, hop cu un manechin din piatră ponce, Măriceanu. Aveam chef de leapşă, organizam alegeri, cu prietenul meu Marna cel Cinstit, un actor și niște sălbatici. Plus o cucoană, Măncilă, care nu știe să vorbește bine ro-mâ-neș-te. Se alegeau ei ce se alegeau într-o urnă model purceluş şi eu veneam la sfârşit şi le dădeam cu purceluşul în cap. Râdeam de plesneam, ce mai! Apoi trăgeam la Măsescu, să râdem amândoi. Cum care Măsescu?! Hai, dragilor, să fim serioși! Și era bine…
Pe la amiază, după ce mâncam şi beam bine, aveam chef cu prietenii de (cl)axă. Beam şi jucam monopoly. Mă înţelegeam binişor cu prietenul din Averica. Eu îi dădem terenuri de carton, el îmi dădea soldaţei de plumb, să le umplu. Nu ştiu de ce, la un moment dat se supăra şi se făcea roşu la faţă. Cred că atunci când apărea prietenul meu Butin din Tusia. Ăsta tuşea şi mai umplea de vi-ruşi pe câte unul, mai sensibil şi mai apropiat. Cel mai apropiat eram de prietena mea Mangela, din Halemania – îmi punea din când în când voalul ei pe ochi şi vedeam mai bine și mai drept. Statul. Statul de drept. Statul de drept… Scuze, cred că am făcut șanț, undeva la disc. Și era bine…

Dar distracţia maximă era când venea Criza. Era unul dintre noi, îmbrăcat în cearşaf cu lumânări în loc de ochi, care îi speria pe ceilalţi. Mie îmi venea rândul la urmă şi îmi lua foc cearşaful sau rămâneam fără lumânări. Ghinion! Oricum, ne distram de minune. Şi era bine…
M-a trezit mama, că eu nu mai voiam. Să mă trezesc, desigur. La şcoală, am predat tema şi am fost dat afară din clasă. Habar n-am de ce.

Sub titlu scrisesem doar atât: „Dacă aş fi preşedintele României, nu aş face nimic altceva decât fac.”