m-am întins lângă trupul tău de lumânare
lângă trupul tău lung, de săgeată, de ciot de salcâm
care nu a mai apucat să se întristeze
e bine, mi-am zis, uite cum vorbesc cu un hoit
pe nevăzute, pe neauzite, într-o încremenire totală

mortule, hai, surâde și tu, scapi de toată
melancolia lucrurilor inutile, de praful care se pune pe ele
pietrificându-le

cum oasele tale devin albii ale unor râuri la care încă nu poți visa

cum se vor învolbura toate dorințele tale prin ele
pești electrici într-o lume abia primenită
nu ne vom mai recunoaște, nu
tu vei fi un altul care nu va mai mai avea nimic de așteptat, de pătruns
de uitat, memoria ta de acum va fi stocată pe o rolă de film

o vom privi ori de câte ori ne va fi dor de cei pe care nu-i mai știm
de cei pe care i-am uitat și ucis cu această sfântă, mare, nemărginită indiferență
și acum îi cărăm în spate

fiecare cu rândul lui de îndoieli care ne apleacă
de ierburi, de aer, de efectul placebo asupra celor mutilați sufletește
de lumina căzând printre frunze, când inima se dilată
și poate cuprinde toată iubirea pe care nu ai apucat să o dăruiești

nu-i așa că e bine, nu-i așa că e tot ceea ce te împacă, te satisface
și te definește, oho, mortule, ție îți vorbesc
fără teamă, sunt eu, cel pe care atât de bine îl știi
cel care a plecat și a avut curajul să privească în urmă
strângând din dinți, înjurând și scuipând
cel care aprinde pădurile când aerul se umple de frisoane și frică
sunt cel care a învățat păsările să zboare, să plângă și mai ales să cânte
de câte ori simt că sfârșitul e atât de aproape
mortule, surâde și tu, mai bine ca acum nu a fost niciodată

frumosule mort, fericitule
am început să am amintiri fără tine
târziu mi-am dat seama, cotrobăind după visele mele prin așteptările altora

prin câmpii care au reușit să ne înstrăineze definitiv

două ziduri care se întrepătrund când le e sete și le e atât de urât, extrem de urât

pe străzi de calcar, pe întortocheate străzi încărcate de apatie
pe unde tu nici nu ai fost
nici nu ai fost

nici eu nu eram
rătăcind printre oameni și umbele lor credincioase
mereu fără tine

mortule, trupul tău de lumânare
încă mai pâlpâie
precum țărmurile de glicerină când sunt cotropite de întunecimi

atât de sfios am călcat fără tine
uite, m-am întins lângă trupul tău săgetat
lângă trupul tău care atât de mult s-a chircit
așteptându-mă, uite
sunt tot eu, cel care-ți vorbește atât de sfios
ca și când nu ar mai avea nimic de spus

nimănui
niciodată