Nu mă tem de ceea ce sunt
Între cer şi vechiul pământ,
Între liniște şi zbuciumare,
Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este
Între viață şi-o simplă poveste,
Între ochii deschiși ori închiși,
Între cei amintiți ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,
Pietate ori gând fără rost,
Folosinţă ori caz inutil,
Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi
Pentru încă o noapte şi-o zi
Către care, de mână cu mine,
Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârșit
Al iubirilor ce au pătimit,
Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,
Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,
Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!
Nu mă tem de războaie ori pace,
Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,
Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepți,
Nu mă tem nici de foc ori furtună,
Nu mă tem de-adevăr ori minciună.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,
Nici de vise ori praguri de noapte;
Între toate mă-ncumet să fiu
Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte
Câte-o oră-ntre viață şi moarte,
Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla
Cum ar fi să mă tem de ceva.


21 septembrie – 09 noiembrie 2016, Constanţa
(replică poeziei „Frică de frică” – Christian W. Schenk)