e iarnă prea vastă-ntre noi
suntem prea roșii sub unghia albă-a memoriei
oasele ni se izbesc de cer
trag fără milă gloanțe de carne-n rafale
blurează timpul
face ravagii crivățul sângelui
artere oarbe împodobesc drumuri fragile
fără de noi strigătul ne albește nisipul
de invazia măștilor clepsidra se umflă râul de spațiu
devine o mare
ce nu ne poate cuprinde

în clopotnița trupului o alunecare pe geana abisului ne e semnătură

e iarnă
ceaiul clocotește în cană
aburul ne desparte ochiul în două dinții ciobesc arderi deșarte
printre ciute o haită de lupi sparge blândețea în schije de foame
noaptea se scurge în pântec sideral de sălbatic
caldă ca o rană flămândă

golul exhibă esențele
mâna prea rece zadarnic te cheamă
amintirile se retrag în tranșeele sinelui curbează sunetul până se frânge în sine
îndoliate
înstrăinări prin firide desfac în panglici nume destrămate
la capete
prea ades numărate de neguri

vertebrele gemene declanșează apocalipse frenetice

trombe de inimi fără zăbală ne iau în copite
ne frâng în ispite pe tipsie de lună
frământă focul fără de flacără lichefiază femurul vântului
gonim fără odihnă cu lasoul strâns peste coaste
nu contează
râsul ne este cusătură măiastră
înveșnicește dimineața
genunchii devin ciutură în fântâna pupilei
setea din vârful degetelor scrâșnește
ca un balaur
de piatră

dacă ți-s grele orbitele goale soarbe-mă ca pe-o cuminecătură iubite

să ne prindem umbra strălucitoare
sub noi dăltuim trepte acasă vom fi în pururea roșii de sânge
cu tiară de rege pe capul din coșul călăului
pereții de aer casant se depărtează
din ce în ce mai mult frig înghit
în cascade
ceaiul alunecă fierbinte pe gâtul ursitei
feliază
înțelepciunea îmbrăcată în zgură
bisturiul cuvântului

nimic nu e nou deși cel știut de straie se schimbă mereu

lumea respiră tremură şi muşcă din mine
tu țipi sacadat în atele de-azur
e iarnă pe marginea cărnii
ca un abur de gheață mă-nfășor dorului de-a fi unului poem infinit

e iarnă şi încă o moarte albă despică viaţă
în cruce