mă pregătesc pentru o singurătate lungă
nu sunt omul căruia i-ar fi frică
să vorbească uneori
cu adâncimea fântânilor
cu scorburile copacilor
cu pietrele morilor de vânt
cu părăginirea dintre morminte
cu prăpăstiile
din fiecare om

cred uneori că pot trece prin stratosferă
independent
de voința ambiguă a materiei
sinucigașe
intrinsec trăirilor oamenilor
în duminicile lor vetuste

pot trece de la un abandon la altul
fără ipocrizia absurdă a iertării
păcatelor

pot lupta cu mine însumi
din genunchi
pot să-mi ridic ochii spre planete
atunci când gravitația haotică a lumii
mă ține cu capul plecat

nu mi-e frică de singurătatea
și distanțele cosmice dintre oameni

mi-e frică atunci
când un fel de destin
se înfruntă în fiecare zi
cu existența
într-o luptă nedreaptă
corp la corp