poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-04-07 | |
Duh al aerului, silful, forme largi închipuiește,
Ca jonglerii mingi de spumă și de vânt în cer rotește, Iar în case se strecoară – numai dânsul știe cum – Distilând din flori uscate stinsul verilor parfum, Exalând din rochii rupte dulci miresme desuete, Clătinând ușor pendulul vrunui ceas de pe perete Sau făcându-și joc cu panglici, cu vreo scamă, cu vreo fundă, Fiindcă aerul e visul unde toate se cufundă. Într-o roză cu petale veștejite, pe o carte, Sta o fee-n agonie, sângerând, tânjind spre moarte, Căci în orișicare floare spun legendele c-ar fi Câte-o zână ce cu floarea timpul o va ofili. Prea mărunt e trupul zânei, ochiul lumii n-o străvede, De aceea doar copilul sau poetul se încrede Că ar exista aievea, dincolo de-a ei poveste. „Silfule, suspină dânsa, du-mă-n zbor pe-a tale creste, Du-mă să mai văd poiana unde flori răsar și unde, Printre crini și albăstrele, păpădiile rotunde Nimburi spulberă, de scamă, sub suflarea ta senină, Unde peste valea nopții eram fee și regină...“ Rugămintea ei, firește, nu puteam s-aud și eu, Dar vedeam cum se-ntețește vântul, acest aprig zeu, Și cum floarea cuprinzând-o, ridicând-o de pe carte, Pe fereastra larg deschisă a purtat-o-n zări, departe. *** Cine a avut bunică să-l ferească de curent Știe din copilărie că de nu rămâne-atent, Vântul o să-i strâmbe-obrajii, o să-l zgândărească-n dinte, Dar de fapt nu-n carnea vie, ci-n îngândurata minte Își găsește el să scurme și să-și semene durerea: Cuibul lui – melancolia, hrana lui – veninul, mierea, Și la fel cum umflă pânze, peste mări vasul să-l poarte, Călăuză-i pentru suflet către țărmuri de departe. Spune-mi, dac-aș fi ca dânsul, doar o briză, doar o boare, Ai simți din piept ardoarea-mi, când te-aș strânge-n brațe tare? Degetele-mi nevăzute, când ți le-aș petrece-n păr, Ai ghici că-s ale mele, că sunt eu într-adevăr? Dar de-ajuns. E seară, vântul zbaterea și-o domolește. Când și când o filă albă de pe carte răsfoiește. Ne-au rămas ca până astăzi dorul, dragostea, plictisul, Aerul ce ne-nconjoară, parcă ireal ca visul.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate