Nimic nu stăvilește cortegiul stigian
Al furiilor care, cu mii de șerpi în plete,
Se-mprăștie prin lume, gândirilor încete
Să le așeze-n față un dureros ecran.

La mesele bogate, unde domnesc tiranii,
Mereu le strică cheful aceste doamne stranii,
Șoptindu-le când lumea mai dulce li se pare
Că nu-i decât un nimeni și-un tartor fiecare.

Iar celor ce izvoare se cred, de-nțelepciune,
Numindu-se ei înșiși a lumilor minune,
Frumoasele din Hades haotic se desfată,
Când goliciunea minții cu degetul le-arată.

Cine frumos se crede, își va cunoaște negul,
Cine curat se vede, își va vedea și jegul,
Pentru că fără milă mânia lor lovește
În cine sub perdele de soare se ferește.

O, încercați să prindeți pe fetele aceste,
Cu șerpi în a lor plete și zâmbete funeste,
Căci în orașul nostru iar au venit și-arată
Semne obscene celor ce-i știm fără de pată!