Trist biograf de vieți mărețe,
Învăluite-n legendarul nimb,
Trist biograf, lipsit de tinerețe,
Dar nici în vârstă, parcă suspendat în timp,

Scriind de falnici regi, împărătese,
Trecutul lor împodobind subtil,
În cartea lui, ca un păianjen țese
Capcane pentru timpul volatil.

Și ca vampirii, extrăgându-și sânge
Din vieți străine ce nicicând trăise,
El însuși adormind se vede-un rege-n vise,
Precum în cartea-n care destinele răsfrânge.

Ce-i viața lui? O coajă goală,
Îți pare că nici n-a trăit,
Ar umple nici măcar o coală
Trecutul lui zadarnic irosit.

Și cine-ar vrea povestea să-i rescrie,
Cum arta biografilor o cere,
Ar întâlni în ea o lungă agonie
De-absențe vii și treceri sub tăcere.

Căci iată-l cum, căzut pe coate,
Din cronici vechi tot buchisind mâhnit,
Cu viața-i nu s-a mulțumit,
El le-a voit trăi pe toate.

***
„Nouă zi, ce îmi aduci?
Numai spleenuri citadine?
De-i așa, atunci mai bine
Fără mine să te duci!

O să mă retrag în alte
Vremuri dintr-o stinsă eră,
Și-n nemuritoarea sferă
Voi gusta trăiri înalte.

Voi da glas prin cânturi vii
Unui timp de anvergură,
N-am nevoie de-a ta ură,
Zi perfidă care vii!”

Astfel zise biograful
Către zorii noii zile
Și-și vârî cu ciudă capul
În istoricele file.

Chiar atunci din cripta cărții
O portiță se deschise,
Brațe sfidătoare morții
Îl atraseră spre vise.

Literele în vârteje
Îi jucau pe dinainte,
Prinse-n tainicele mreje
De imagini și cuvinte.

Și sub ochii lui răsare
O suită maiestuoasă
A Elisabetei care
Angliei îi fu crăiasă:

Pajii sprinteni cu pompoane
Și cu panglice la ghete,
Puritanele cucoane,
Lorzi cu suflete poete,

Unicorni și lei și mâțe,
Chiar și spiriduși și zâne
Se porneau vioi s-ațâțe
Mintea ce-i scăpa din frâne.

Iar pe tronul de lumină,
Sprijinită într-un vers
Sta platonica regină,
Râsul ei – un univers:

„O, ilustre biografe, cine-ar fi putut mai bine
A mea viață s-o redeie decât tine, decât tine?
Ci îmi pare câteodată că nici eu n-aș putea spune
Ce-am trăit în astă lume, cu mai multă-nțelepciune.
Iată de aceea, scumpe, titluri nobile-ți acord!”
Spuse ea bătând din palme și-l făcu de-a dreptul lord.

Dar spre seară, Mary Stuart, ce-i regină peste scoți,
Spuse: „Tu, nechibzuite, să mă necinstești socoți?
Să-ntinezi mormântu-mi tragic, lăudându-o pre ea,
Care m-au trimis la moarte? Pleacă dinaintea mea!“

În zadar cerca sărmanul s-o-mbuneze cu suspine,
Greu e să fii biograful a două rivale regine...

***

Ora cinci e și cu paiul
Bess sorbea din ceașcă ceaiul:
„Prea mult zahăr!” reproșa
Pajilor în catifea.

Riguroasă până-n sânge,
Ochiul ei nicicând nu plânge
De candorile iubirii –
Suveran deasupra firii.

Cupidon voise-odată
(Spune Shakespeare) o săgeată
În simțire să-i strecoare,
Dar greși și-atinse-o floare,

Ce o ține-acum în mână
Biograful – lui stăpână,
Floare movă de pansea,
Dulce slăbiciune-a sa.

„Hai cu mine, lasă floarea,
Spuse Mary, răpitoarea,
În ținutul meu din nord,
I shall be your love, my lord.

Să-mi recapeți iarăși sceptrul
Ce-mi fu uzurpat de-a dreptul,
Și în codrii negri-apoi
Să ne pierdem amândoi.

Să vedem în limpezi lacuri
Monștri fremătând de veacuri,
Paloșul în ei să scaperi,
De-a lor ură să mă aperi.

Scoția, pe stânci suită
Cu mărețe citadele
Și-n strâmtori înghesuită
Pe drumuri de piatră grele,

Cu păduri ce se revarsă
De la creștet până-n poale,
Unde-n văgăuni se varsă
Râuri tânguind de jale,

Țară aspră, încrustată
Ca un aur în granit,
Iată țara ce odată,
Când trăiam, am tot iubit.“