stau cuminți. nu plâng, nu se vaită, nu cer. așteaptă
când și când ies la poarta sufletului și privesc lung către niciunde
e modul lor de a protesta. în tăcere.

cuvintele pe care nu le-am rostit sunt cumva diferite
sapă la temelia încrederii și caută scăpare
chiar dacă știu că niciodată nu vor apuca limina tiparului

tăcerile mele sunt ca albastrul cerului. senine.
norii vin și pleacă. culorile se amestecă liniștit sau cu violență
dar albastrul rămâne albastru și tăcerile rămân tăceri

din adâncul neundelui atotcuprinzător se ridică imaginea unui arbust
ce se încăpățânează să trăiască. nisipul se strânge în jur ca o cazemată sufocandu-l,
dar el tot mai are puterea să ridice câteva frunze la soare, dezvinovățindu-se