Sunteţi un fulger dureros.
Ce nu-nţelegeţi dumneavoastră
Este pădurea mea albastră
Cu râul verde pân’ la os.

Era odată un haiduc,
Cu traista plină ochi de mere
Şi în opinci de conifere
Mă alerga ca un năuc.

Şi-avea în teacă trandafiri
Şi bidiviu ca o nălucă
Şi jur că aş fi fost haiducă
De la atâtea potriviri.

Vai, fiica mea, nu sunt haiduci
Pe albăstruile poteci;
E urma ta, pe unde treci
Şi până unde te mai duci.

Şi până unde să mă duc?
Tu, mamă, n-ai să înțelegi,
Din spinii lor aproape-ntregi
Se naşte veşnic alt haiduc.

Când curge sânge-n asfințit
Din rotocoalele de fum,
Poteca mea se face drum.
Mă bucur că v-aţi amintit.


13 aprilie – 12 mai 2017, Constanţa