Într-o zi, lui Don Giovanni Donna Anna i-a lăsat
Un inel cu piatră rară pe cearșaful parfumat,
Și din patul plin de roze i-a rostit zâmbind așa:
„Te implor ca niciodată să nu-l scoți din mâna ta!
Vreau acest inel să fie simbolul iubirii noastre,
Ce nicicând nu asfințește, ca și nordicele astre.”

Don Giovanni acceptase, dar prin firea lui stricată
De inelul Donnei Anna s-a eliberat de-ndată
În budoarul Donnei Carmen, unde l-a lăsat la fel
Pe o pernă cu miresme de nectar și mușețel.

Donna Carmen, mai departe, că o știe toată țara,
A turnat din pumni inelul unui duce de Ferrara,
Ce la rându-i pe o masă cu păstăi și cu nucșoare
L-a jertfit gemând la sânul unei june servitoare.

Servitoarea, o țigancă cu trup fin de demon rar,
Au adus întru ispită un student de seminar,
Care musai cu inelul vrând să-și spele și ocara,
I l-a oferit ofrandă de amor Domniței Clara.

Șapte zile după asta, Donna Anna fu chemată
Chiar de soțul cărui coarne îi punea neponderată,
De naivul Don Ottavio, cu care se măritase.
Îmbrăcat în strai de gală, cu gesturi obsecvioase
Pe un deget el îi puse ineluș cu piatră rară:
„Vreau să îl păstrezi, iubito. Nu lăsa vraja să piară!”