Când Columb se întorsese cu corăbiile pline
De podoabe aurite, de safire și rubine,
O corabie umpluse doar cu mândre colivii
Unde forfoteau frenetic papagali cu pene vii.

Păsări încă neștiute Europei mărginașe,
Adunate de prin jungle, sanctuare băștinașe,
Verzi și roșii și albaștri, repetând de mii de ori
Toate nuanțele terestre ca-ntr-o arcă de culori.

Ei purtau, spun marinarii, corzi umane în gâtlej,
Inima lor e-o fântână cu ecouri valvârtej,
Iar de le grăiești vreo vorbă, imediat repetă dânșii,
C-ai putea ore la rândul să te-asculți vorbind într-înșii.

În castelul din Granada, unde tristul Boabdil
Înecase în suspine a sa fugă în exil,
Ferdinand și Isabela, regi ai Spaniei întrege,
Cu hidalgi, curteni, armada, sub a crucii sacră lege,

Așteptau cu-nfrigurare prada mărilor să vină;
O explozie candidă de culoare și lumină
Și de zgomote stridente a umplut sala cea mare;
Valuri au urmat de râset și de vis, de încântare,

La vederea cestor îngeri dintr-un rai necunoscut,
Or bufoni poate-ai naturii, ce în șagă i-a făcut,
Buni spre-a amuza auzul sau a fermeca privirea,
Numai eu, sobra infantă, le-am simțit nefericirea.

Numai eu singurătatea cunoscând-o foarte bine,
Acea aspră colivie a amiezilor străine,
Lângă geam pe câte unul îl lăsam liber anume
Ca pe-o vorbă călătoare să plutească peste lume.

Astăzi însă e tăcere la fereastra mea cea sumbră.
Uneori doar, în cădere, câte-o frunză sau o umbră,
Ca de pasăre pribeagă, mă mai face să tresar,
Depărtate de-al meu suflet toate lucrurile-mi par.