Suflet blestemat e djinnul, niciodată să-și găsească
Pentru firea-i pătimașă o expresie trupească,
O frântură materială sub a soarelui lumină,
Care, blândă, primitoare, duhul veșnic să-i conțină,
Ci la fel precum nomazii poposind din oază-n oază,
Forme goale și străine cu substanța-i invadează,
Fără să le dea de capăt: azi o lampă, o perdea,
Mâine un condur de damă sau o boabă de cafea,
Rătăcind într-o dantelă zile-ntregi sau poate ere,
Ca apoi să se chircească în culcușul unei sfere,
Beat de corpuri și de spațiu, de vâltoarea materială,
Caută să-și recunoască forma pură, ideală,
Geometria potrivită sufletului său ciudat,
Concretețea peste care să se simtă împărat,
Altfel, așezat în forme ce nu pot ce nu pot să-l reprezinte,
E stingher precum e gândul ce se-ncurcă în cuvinte.

Prin bazarele cu fructe și mătăsuri delicate
El trecea ca o furtună răscolindu-le pe toate,
Ca un vifor dinăuntru, mișcător și neoprit,
În zadar cercai a ține de-un covor împodobit
Spre a-i stăvili turbarea, te suia chiar și pe tine
Spre văzduhuri neștiute înțelegerii puține:
Mări și jungle și pustiuri, viitorul și trecutul,
Paradisul și Infernul, vidul cosmic – Nenăscutul,
Unde stă înscris destinul pe-un păienjeniș de zodii,
Unde zac îngrămădite ca și boabele în rodii
Epocile increate, care-ar fi putut să fie,
Așteptându-și numai cauza să le facă să devie.

Iată astfel că-ntr-o seară luând cărarea caravanei,
Pătrunsese-n mare taină chiar în pernele sultanei
Și pitit precum un sâmbur sub fețe de catifea,
Cu o voce din adâncuri vorbe dulci îi șopotea.
Și-i spunea: „Fiică a Evei,
Toate lucrurile lumii, tot ce-ți pare că aieve-i
Cu puterea-mi infinită pot oricând a stăpâni,
Mai bogat sunt ca emirii, de la nord la miazăzi,
Fiindcă vezi, eu nu am teamă c-aș putea pierde ceva,
Eu devin una cu lucrul ce-am ales a poseda,
Pe când soțul tău nevolnic, după cum cunoști prea bine,
În harem lăcătuite bogățiile își ține...
Sub a lui înstăpânire, totul scade, se-nrobește;
Sub a mea – se schimbă-n farmec. Se înalță. Înflorește.”

***

[Cântul sultanului]

„Ți-s ochii tăi albaștri, ca marea fermecată,
De parcă Piri Reis visându-se odată
În Paradis, gândise să-i facă pe Pământ
O hartă strălucită, cum altele nu sunt.

Dar dacă-s hărți, femeie, de ce mă pierd în ei?
De ce sunt plini de lacrimi? De ce-ți sunt ochii grei
De-o caldă suferință? Au nu-i în Paradis
Doar bucurie pură, așa cum s-a promis?”

Așa suna poemul sultanului mâhnit,
În brațele sultanei se gudura robit,
Eternă desfătarea cândva i se păruse,
Dar către dimineață Hatice dispăruse...

Chemându-și ienicerii, spahii, icioglanii,
Care vegheau de pază prin ascunzișuri stranii,
Degustători de vinuri, cafea și de șerbet,
Prin semne tăinuite le porunci discret

În toată lumea largă de-ndată să pornească,
De s-ar putea și-n ceruri pe dânsa s-o găsească,
Ba ca să-i dea de urmă, spre identificare,
Le-a înmânat poemul îndurerat pe care

Mai sus îl reproducem, neputincioasă hartă,
Oglindă imperfectă, iluzie și artă,
Căci în zadar trimișii de el s-au folosit,
Pe doamna căutată ei nu au mai găsit.

***

[Tăcerea sultanului]

Un vocabular de semne decretând la curtea sa,
În tăcere absolută trist sultanul se-afunda,
Nimeni n-ar fi cutezat porunca să-i încalce, niciun glas
Nu mai tulbura odihna paradisului retras.

Un sarai ce-odinioară se înveșmânta în cântec
Păru scufundat deodată într-un nefiresc descântec,
Doar fântânile cu ape ce se farmă peste pietre
Inundau cu al lor șopot încăperile deșerte.

De pe tronul măreției, îndărăt de uși și ziduri,
Gesturi se desprind ca fluturi de pe-auguste mâini cu riduri,
Se transmit din mână-n mână, purtătoare de-nțeles,
Fără sens par însă celor ce spre pândă își dau ghes.

Căci departe de iscoade și intruși, orice mesaj
Nu străbate al tăcerii singuratic blând baraj.
O, le-ai crede chiar tu însuți doar gesticulări în van,
De n-ai ști că sunt mesaje care vin de la sultan!