„Vino să-ncropim pe plajă harta cerului, ce zici?
Iată, sus avem modelul, hai să-l coborâm aici!
Grea e noaptea și-a ei neguri se dezleagă din gherghef,
Dară scoicile scânteie, au lumină pe sidef,
Ce trimisă-i de deasupra ca o iubitoare nea,
Să ne-nchipuim de-aceea că o scoică e o stea.
O s-așez Steaua Polară. Tu Aldebaran să pui,
Vreau să-mi desenezi acolo Taurul, cum altul nu-i.
A planetelor orbite le vom face paralele,
Euclid spunea odată că nicicând s-or uni ele.
Tu ce crezi? Te temi de ele? Am adus un astrolab,
Dacă vrei descoasem totul, nu fi trist și nu fi slab,
Ci privește la comete cum despică ceru-n două,
Ale noastre or să aibă cozi de alge și de rouă.
Scoicile întortocheate, care poartă zimți albaștri
Le-am ales pentru imenșii, călăuzitorii aștri,
Pe acestea mai mărunte le păstrăm pentru Pleiade.
Parcă-i un castel (nu-ți pare?) cerul cu-ale lui arcade…”

Astfel îmi vorbea în taină a ei veșnică fantasmă;
Se născuse din tăcere, din a ciprilor mireasmă,
Sau din însăși spuma mării ce se zbate peste țărm?
Nu puteam nedumerirea și neliniștea să-mi fărm.

Cum pășea frumoasă, demnă, în tunica ei romană,
Cocul împletit în ace, după moda egipteană,
Dar candoarea grațioasă doar a Greciei, Anticei,
Părul înstelat și negru ca și Părul Berenicei,

Ea se-apleacă, dintre valuri scoici culege într-o mână,
Noaptea-n ziuă se preschimbă, când scânteie împreună,
Ci zâmbind mi le întinse, nu le-nțelegeam misterul:
“Du-le la ureche, zise, ca s-asculți în ele cerul!”