Marea se unește în apus cu un lanț de munți.
În stânga noastră vântul suflă și-nnebunește,
acest vânt ce dezbracă de carne oasele.
Iar casa o avem între pini și roșcovi.
Ferestre mari, mese mari
ca să scriem scrisorile pe care ți le scriem
de atâtea luni, și pe care le aruncăm
în despărțire, s-o umple.

Astru al zorilor, când privirile-ți pogorai
orele noastre erau mai dulci ca uleiul
pe rană, mai plăcute ca apa rece
pe buze, mai blânde ca aripile lebedei.
Țineai viața noastră în palmă.

După pâinea a singurătății
dacă noaptea-ntârziem în fața zidului alb
vocea ta ne parvine ca speranța focului
și din nou acest vânt
ascute un brici pe nervii noștri.

Fiecare îți scriem același lucru
și tace fiecare dinaintea celuilalt
privind, toți și toate, în parte aceeași lume,
lumina și bezna pe lanțul de munți
și pe tine.
Cine va risipi această jale de pe inimi?
Ieri seară un potop, și azi,
deasupra , iar norii. Gândurile noastre,
ca acele de pin ale furtunii de ieri
grămădite și stând inutile în pragul casei
vor să înalțe un turn ce se dărâmă.

În aceste sate distruse
pe acest promontoriu pradă vântului de sud
și în față cu lanțul de munți care te ascunde,
cine va socoti hotărârea uitării noastre?
Cine va primi ofranda noastră, la capătul
acestei toamne?




Traducere Aurel Rău