Obișnuiam a-mi adăposti creștetul
Pe sînul Iernii, clipind cu crengile
Ce-și încordau ghearele,
Spărgînd sunete de gheață
Lovind ochii înrăiți de lacrimi, dar
Toamna stătea în mîinile mele,
Frunzele se lipeau precum plăgile
Neinvitate, severe,
Mă mușcau și posedau –
Eram crucea lor strîmbă,
Bucuroasă de-a cădea
În Țara Neantului Promis.

Și rîdeau între ele,
Le vedeam tot mai galbene și roșii
Amuțeau, mîncînd pe săturate
Din ființa mea naivă.
Cînd am hotărît despărțirea
De sînii ciudați ai Iernii,
Poate să-mi spăl creștetul
Cu timpul rămas,
Nu puteam omorî visul din vis
Căci Iarna era Toamnă...
Iar Prezentul m-a înșelat
C-un Trecut orb,
Scîrbos, nepetrecut, amant.