n-am copilărit împreună
și iată-ne pierduți văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micșunelele ne descleștează pumnii
pumnii și sufletele

nu ți-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze aproape-ca-n realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare își căuta țărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate

nici despre ziua în care pe marginea unei ape
mă statornicisem dincolo de un timp
nimic n-ai știut
șoseaua urca albastră și netedă printre păduri și tentacule
undeva sub coapsa așteptărilor se deschisese Orașul
visul meu de copil incurabil mă devenea mare

!deodată cimitirul... 2-3 magnolii

făcută mică m-am lăsat sub grija câtorva păsări
a strigătului Mamei – muzică a grădinii grandioase

!poate era Cerul / poate te apropiai tu

această istorie atemporală care se pornise și nu se mai oprea
să alunece înspre mine

n-ai știut nici măcar mireasma aurie a mărului dintr-o poartă
găsindu-și habitat în rând cu firele de arpagic
cu nevinovatele neliniști ale copilului fidel drumului
printre buburuze și fluturi

curajul acesta
marea frică... puțina inconștiență
mâna mea scuturându-ți uitările
lăsând virgin locul cu sunete colorate
sufletul trupului prea obosit de convenții
în fapt un poem sustrăgându-se
amatorilor de nimicuri

nucul este la fel de adevărat în capătul viei mele
verdele împinge cu tandrețe și viață pământul...
pământul acesta ca un căpcăun blând abdicând
domesticit la țipătul poveștii

!ne vom afla în timp util

când va fi să fie
o vom face ca și cum
niciodată n-am fi făcut-o
am lăsat suficient suflet pe aici
o grămadă de NOI...

ne vom întoarce!

... n-am copilărit împreună
și iată-ne pierduți văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni...