îmi trag ziua pe cap sufocată de singurătate
stau așa în pielea goală a gândurilor
lipsită de bărbat hălăduiește o umbră sumară
pe șubrezii pereți răciți cu fiecare
șir de litere lung și fără rost
un inegalabil epitaf de cum poți fi un mort în viață

trec cele șapte litere prin urechile acului
să le însăilez dar nu mă vor
ziua mi se destramă în pumn atomic
refuz să mai cred în acest cuvânt

e rece destinul când afară ninge
dacă te uiți bine e o lume dezbrăcată
impudic frigul intră în oameni
cum oare să mai simtă cuvântul când pleacă
zănatic spre inimă ca o navetă spațială