Trec anii și mulți dintre noi nu apucă
să vadă filmul de groază
pe care starea de lucruri
îl toarnă în fiecare zi.

Ochiul minții, dacă mai există,
este inundat de atât de multe culori și zâmbete false,
fără nicio substanță care să le dea gândurilor unitate.

„Trec anii”,
de parcă ei ar avea puterea de a se plimba
și de a face giumbușlucuri în eter
în timp ce ar trece pe lângă noi,
de parcă cineva a turnat în marele șablon care este însuși timpul
oase, carne, vene, sânge, piele, membre, ochi, urechi,
astfel încât aceștia să urmeze o dinamică umană.

În fiecare zi bucăți mari de vise
pot fi găsite sub roțile mașinilor turbate
sau călcate în picioare de trecătorii care mărșăluiesc
spre nicăieri.

Întunericul privește prin ochii noștri, ai tuturor
și trebuie să ne îndepărtăm timizi de ceea ce nu ne privește.
Semnele de circulație amplasate la fiecare curbă periculoasă
pe autostrada vieții trebuie respectate cu sfințenie
și sărutate ca niște icoane în fața cărora ne punem în genunchi
pentru a primi binecuvântarea și permisiunea de a exista,
convinși fiind că alții știu mai bine ce e bine
pentru fiecare dintre noi.

„Trebuie” este cuvântul cheie,
care deschide calea oricărui viitor om de succes,
și înțelepciunea târâtoarelor care sunt mângâiate pe burtă
pentru puterea lor de a rămâne la nivelul solului.

Trec anii și mulți încă nu au învățat
că ceea ce trece cu adevărat
este nimicul atunci când devine praf și pulbere.