păsările cădeau din noi
ca dintr-un ținut fără de aripi/ ca dintr-o grotă
n-aveau copaci și porția de lumină se înjumătățise

se auzeau clopote/ cineva interpreta o arie
Beethoven's Silence: marșul funebru al interiorului devastat:

zăpezi lunecând spre origini/ toți îngerii aceștia dezbrăcați
ce n-au mai apucat să dobândească sentimentul rușinii/ nici pe-al fricii
cerșetori inconștienți cu drepturi depline asupra bunului cer

și cuvintele ne-au înghesuit în tăceri deloc aurite
peisaj cu om și absență/ timpul care nu se decide
să rămână azi... să treacă spre mâine
dinții aceștia ai vanității curgându-ne prin sânge
pervertindu-ne măruntaiele

o arcuire haotică în eter/ iluzia cvasioptică
de nu cumva or fi mâinile tale… mâinile mele
căzătură de păsări
căzătură de noi

și eu

esteta neputincioasă în a aduce o treime măcar
din starea poetică în realitate

ne-au bătut în geam
oamenii liberi rămași în normalitate:
uite cântecul ăsta!/ uite grația!
bleu-ul traversând întuneric
bubele măduvei ieșindu-le la suprafață
ca pe vină mărturisită... absolvindu-le

muți

ne ascundem

ne vedem târziu

strămoși ai unor idealuri prăbușite