să redăm zilei
mici bucăți de infinit
din plexul solar
e greu să scoți ceva
când te bați în orgolii
o mantie difuză de emoție
te învelești cu ea
în așteptarea unei a doua nașteri
tot scuturăm cuvintele
le îmbinăm într-o formă
să ne gâdile sentimentele
ne dăm cu părerea
cât de simplist e jocul ăsta
când ieși afară
te biciuiește pe obraz
un ger afectiv
de planetă abandonată
să îți găsești curajul
când deasupra trece
un stol de corbi
visezi și tu la înălțimi
să scoți din coajă
un miez dulce
să resorbi secrețiile indecente
să le transformi în nectar
mâinile sunt semne ale trecerii
oricât încerci să le ascunzi
povestesc micile tale secrete
le îndeși în palton
îți sunt de folos ca instrumente
în atelierul tău de pustnic
aștepți primăvara
să înflorească toate clișeele
să ai din nou
un mic sâmbure mătăsos de speranță