trupul meu e un copac în ale cărui scorburi
îmi ascund uneori sufletul
de tăișul vremurilor
și de topoarele nebunilor

mă împietresc uneori în lemnul copacului meu
ca să-mi regăsesc rădăcinile
să-mi călesc fibra sinelui
în izvoarele subterane
ale firii

nu sunt decât un copac încolăcit
pe marginea unei prăpăstii
cu scorburile peticite
de bufnițe
și vorbele ascuțite ale oamenilor sunt niște
cuie de coșciug
înfipte acut în lemnul galben
de salcâm

uneori mă ascund în seva copacului meu
hăituit de vicisitudini
și aștept roua inocentă a dimineții
să-mi intre în sânge
până în nervurile frunzelor
până în măduva crengilor
și până în rugăciunea
ramurilor mele
care imploră călăul timpului să mai întârzie
puțin securea ridicată
deasupra
norilor