pasărea s-a ghemuit sub aripi
cerul în freamătul lor
de-acolo ploile acoperă
rănile ţărânii
tristeţea fiului omului

lumina... lumina...
poem peregrin
încrustează în palme călătoare linii
mai lungi... mai întunecate...
mai ale mele... mai ale lui...

câteodată sufletul devine cergă bătrână
primeşte chemări din înalt
din ochi de heruvim
lămpile se aprind
pasărea ia foc
în fulgerul ei
sufletul de îndrăgostiţi

mâinile au feţe prelungi
ca surprinse de treceri intempestive
luna îşi acoperă tâmplele:
prometeii s-au autoflagelat

timpul răsuflă
în ceasornicele din piept
cutia de rezonanţă perfectă
a singurătăţilor

!sunt aici

când cerul se ghemuieşte
în pagina verde ca un vis de copil
paradisul ÅŸopteÅŸte:
urechile sunt pentru auzit